Rădăcini puternice: familia ca primă formă de educație
Am crescut în Galați, într-o familie modestă, condusă cu o forță liniștită de o femeie incredibil de puternică – mama mea. Ne-a crescut singură, pe mine și pe fratele meu, cu o determinare care ne-a ținut drepți și cu o căldură care ne-a împins înainte. Alături de ea, mereu prezentă, a fost bunica mea, Alexandra, care îmi spunea cu drag că sunt „fata ei”.
Mama a fost și este prietena mea cea mai bună. În copilărie, îmi repeta un adevăr simplu și puternic: „Alina, tu trebuie să înveți.” Nu ca o poruncă, ci ca o convingere profundă. Am crescut cu convingerea că educația este comoara pe care nu ți-o poate lua nimeni. O porți cu tine oriunde, te definește, îți deschide drumuri.
Trei cuvinte care m-au definit: rebelă, curioasă, ambițioasă
Mama spune că eram și cuminte – dar eu știu că eram mai ales rebelă: refuzam să mă încadrez într-un șablon. Eram curioasă: voiam să înțeleg dincolo de aparențe. Și eram ambițioasă: simțeam că pot și voiam să aflu până unde.
În clasa a VI-a, am suflat un răspuns unui coleg. Profa de chimie m-a văzut și mi-a pus un 2. Dar în loc să mă reducă la greșeală, a văzut în mine potențialul. M-a invitat să scriu la revista de chimie a școlii, să creez rebusuri, să particip la olimpiade. A fost primul moment în care am simțit ce înseamnă educația ca formă de încredere, nu ca instrument de pedeapsă.
Oamenii care m-au văzut și m-au validat
În liceu, am avut norocul să am ca dirigintă o altă profesoară de chimie – tânără, caldă, prezentă. Nu mi-a oferit doar lecții, ci și atenție, încredere, exerciții în plus și admirație sinceră. Când vorbeam despre problemele de olimpiadă, mă consulta, nu mă corecta. Mă făcea să mă simt văzută, valoroasă. Asta mi-a dat aripi.
Tot în acea perioadă, unchiul meu Marian a fost un reper esențial. M-a tratat mereu ca pe un egal. Vorbeam despre literatură, muzică, filosofie, sens. Interacțiunea noastră nu era niciodată superficială – era vie, profundă, plină de idei. Fără să-mi dau seama atunci, m-a format în moduri esențiale.
Alături de el, profesorul de filosofie din liceu m-a învățat o lecție majoră: a avea întrebări este o forță. A nu te încadra este o formă de libertate. A gândi altfel este un dar.
Drumul meu în știință: educația ca spațiu de libertate
Îmi plăcea să rezolv problemele de matematică și chimie pe căi alternative. Să ajung la același rezultat, dar pe un drum propriu. Pentru mine, asta era esența educației: nu reproducerea, ci gândirea liberă. Și am fost norocoasă să am profesori care au apreciat asta, care nu doar evaluau, ci deveneau și ei curioși.
Fac parte din prima generație Bologna – o generație cobai, într-un sistem nou, haotic, cu trei ani de licență în loc de patru. Am studiat Chimie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, apoi masteratul la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj. A fost un sistem care m-a obligat să învăț adaptabilitatea ca valoare.
Mentori care mi-au schimbat viața
La Iași, doamna Mirela Goanță (Facultatea de Chimie, UAIC) – profesoara mea de chimie anorganică și coordonatoarea lucrării de licență – mi-a oferit ceva rar: libertate deplină. Mi-am ales tema de cercetare, am dezvoltat-o, am analizat datele, am publicat. Ea a creat pentru mine acel spațiu magic în care educația devine cercetare, colaborare, creație.
La Cluj, doamna Simona-Codruța Cobzac (Facultatea de Chimie și Inginerie Chimică, UBB) – profesoara mea de dizertație – a avut încredere în mine și m-a încurajat să plec la doctorat în Barcelona. M-a tratat ca pe un coleg. M-a susținut să explorez teme noi. M-a văzut.
Toate aceste femei aveau ceva în comun: m-au validat, m-au încurajat, m-au sprijinit să-mi găsesc vocea și curajul de a construi.
Din România spre Europa de vest: încrederea si curiozitatea ca forță
Am făcut doctoratul la Barcelona, apoi postdoctoratul la Amsterdam, unde, pentru o perioadă, am lucrat și în cadrul Agenției de Patrimoniu Cultural a Olandei. Ulterior, am revenit ca profesor asistent la Universitatea din Amsterdam, unde conduc o linie de cercetare independentă și am coordonat un program de master cu peste 160 de studenți. Sunt singura femeie din departamentul de chimie analitică. Nu mă simt singură, dar adesea mă simt singuratică — nu din cauza genului meu, ci pentru că rareori găsesc în jurul meu oameni care să împărtășească același sens al scopului, care să valorizeze conexiunea, colaborarea și latura umană a științei la fel cum o fac eu.
Dar adevărul e că oamenii care m-au format cel mai profund nu sunt cei de aici, din Europa de Vest. Sunt mentorii din România – profesorii calzi, dedicați, care mi-au oferit spațiu, susținere, sens și încredere.
Pentru mine, educația a fost mereu accesibilă – gratuită. Am beneficiat constant de burse de merit care mi-au acoperit cheltuielile de școlarizare. Poate și de aceea, pentru mine, educația a însemnat mereu oportunitate, nu povară.
Mai recent, am devenit health coach și am început un nou parcurs în medicina funcțională – o direcție care, pentru mine, aduce sens și echilibru. Nu cred că toți academicienii trebuie să urmeze această cale, dar cred că avem nevoie, fiecare în felul nostru, de perspective care ne hrănesc creșterea – ca oameni, ca lideri, ca educatori.
Când educația devine doar performanță, își pierde sufletul
În mediul academic internațional, tot mai prezentă este o cultură a epuizării. Performanța e măsurată în ore lucrate, nu în sens. Oamenii răspund cu „mă chinui” sau „supraviețuiesc” când sunt întrebați cum sunt. Și această cultură devine, încet-încet, noua normalitate.
Dar eu cred că educația nu trebuie să formeze doar specialiști. Trebuie să formeze oameni întregi. Curioși. Curajoși. Capabili să pună întrebări, să creeze, să colaboreze.
Ce putem face, concret?
1. Familia
Să încurajeze, să respecte unicitatea fiecărui copil. Să ofere libertate, nu control. Să creeze un spațiu sigur pentru explorare.
2. Individul
Să fie curios. Să se întrebe: Ce înseamnă asta pentru mine? Să-și cunoască valorile, să accepte greșeala ca parte a procesului și să-și construiască propriul drum.
3. Profesorii
Să cultive gândirea critică. Să nu întrebe doar „ce știi?”, ci „cine ești și ce poți deveni?” Să fie modele de claritate, de încredere și de inspirație.
De ce educația e cea mai bună investiție pentru România
România nu duce lipsă de inteligență sau talent. Duce lipsă de spații care susțin, încurajează și dau încredere. Avem nevoie de un sistem care nu doar funcționează, ci inspiră. De o educație care nu se bazează pe frică sau conformism, ci pe sens, libertate, valori.
Pentru că fără sens, nu există creație. Fără educație, nu există viitor. Iar un sistem fără scop e doar un mecanism de supraviețuire – și într-un astfel de sistem, nu putem crește.
În loc de concluzie
Aceasta este povestea mea.
O poveste despre curaj, educație și oameni care m-au văzut.
Sper ca ea să nu se oprească la mine, ci să devină începutul unei conversații mai mari.
Despre cum educația poate fi o formă de iubire.
Despre cum tradiția poate însemna încredere transmisă din generație în generație.
Despre cum România merită să creadă din nou în valorile care zidesc.
