Rectorul UVT, prof.univ.dr. Marilen Gabriel Pirtea
1. Dacă ar fi să descrieți într-o singură frază „miza economică” a universităților pentru România, care este acea frază — și ce indicatori ar trebui să urmărim ca să vedem progresul real?
Răspuns:
Dacă ar fi să comprim „miza economică” a universităților într-o singură frază, aceasta ar fi următoarea: viitorul economic al României depinde de capacitatea universităților de a crește numărul absolvenților de studii superioare, ca pondere în total populație și de a transforma cercetarea academică în motor real de inovație și competitivitate. Din păcate, România rămâne printre ultimele state din Uniunea Europeană în ceea ce privește ponderea populației cu studii superioare, iar această vulnerabilitate este accentuată de migrația intraeuropeană, care atrage în special tineri bine pregătiți și, de asemenea, rămâne tot pe ultimele locuri în Europa în ceea ce privește inovarea și transferul tehnologic al rezultatelor cercetării. Consecința este un deficit structural sever de specialiști cu înaltă calificare și profit redus pentru activitățile economice ce nu au la bază tehnologii autohtone – o frână directă pentru dezvoltarea economică și pentru modernizarea societății.
2. Integrarea în Spațiul European al Educației și Cercetării sună corect strategic, dar ce înseamnă concret pentru o companie românească — în termeni de inovare, productivitate și acces la talente?
Răspuns:
Pentru o companie românească, apartenența la acest ecosistem european înseamnă acces direct, prin universitățile românești partenere, la rețele internaționale de cercetare și inovare, posibilitatea de a co-crea alături de universități programe de studii, proiecte și stagii adaptate nevoilor reale ale economiei și, implicit, o creștere sustenabilă a productivității prin transfer tehnologic și colaborare aplicată. La Universitatea de Vest din Timișoara, această deschidere este consolidată prin apartenența la Alianța Universitară Europeană UNITA, care conectează UVT la un consorțiu de universități europene și facilitează mobilitatea academică, proiectele comune de cercetare și accesul la expertiză internațională. În paralel, prin Grupul Partenerilor Strategici, reunim lideri ai mediului de afaceri și managementul universității pentru a proiecta și extinde programe academice și de cercetare în acord direct cu realitățile ocupaționale ale comunității. Rezultatul este un avantaj competitiv concret pentru companii: acces la talente formate într-un cadru european, familiarizate cu standarde internaționale și conectate la dinamica inovării. Nu în ultimul rând, Centrul de Inovare și Transfer Tehnologic al UVT cunoaște în ultimii ani o activitate dinamică ce se concretizează prin brevete de invenție, prin protejarea drepturilor de proprietate intelectuală și prin activități de cercetare realizate pentru terți, în special actori din mediul socio-economic. Tot acest ecosistem, consolidat și de o cultură antreprenorială, este o invitație la colaborare, cu oportunități comune de progres, pentru toate companiile și societățile relevante și cu preocupări în sectorul Cercetare – Dezvoltare – Inovare (CDI).
3. Care sunt cele 3 blocaje structurale care țin România departe de universități cu impact economic comparabil cu cele din regiune (Europa Centrală) și ce ar putea fi schimbat în 12 luni, realist?
Răspuns:
România nu este în urmă pentru că nu are universități bune. Este în urmă pentru că are un sistem prea rigid pe componenta de atragere de resursă umană înalt calificată, prea fragmentat, element semnalat și de către UE în urma unui audit solicitat de Guvernul României, și prea puțin conectat la economie. Astfel, trei blocaje structurale țin România sub nivelul universităților din Europa Centrală: (i) rigiditatea legislativă și birocratică în recrutarea internațională: atragerea unui cercetător de top – inclusiv a românilor consacrați în marile centre universitare occidentale – rămâne un proces greoi, în timp ce universitățile din Europa Centrală operează cu mecanisme mult mai flexibile și competitive. (ii) subfinanțarea cronică a cercetării – România alocă aproximativ 0,5% din PIB pentru cercetare-dezvoltare, față de o medie europeană de peste 2%, ceea ce limitează capacitatea universităților de a susține proiecte majore și de a genera inovare cu impact economic real. (iii) infrastructura universitară insuficient modernizată, de la laboratoare la spații de cazare – care afectează atractivitatea pentru studenți și cercetători internaționali, într-un context în care doar aproximativ 25% dintre tinerii români finalizează studii superioare, unul dintre cele mai scăzute procente din UE. Realist, în următoarele 12 luni pot fi făcuți trei pași concreți: simplificarea cadrului de angajare pentru cercetători internaționali și diaspora academică, creșterea alocărilor competitive pentru proiecte de cercetare cu cofinanțare națională strategică și un program accelerat de investiții în infrastructura universitară critică, în contextul în care proiectele de tip – „Centre de Excelență” vor asigura alocarea de fonduri în special pentru resursa umană înalt calificată. Sunt măsuri fezabile administrativ, dar cu efect multiplicator major asupra inovării, competitivității și atractivității economice a României. Universitățile pot deveni motoare economice reale. Dar pentru asta trebuie să le tratăm ca investiții strategice, nu ca instituții birocratice care doar consumă buget.
4. Tranziția către economia bazată pe competențe, unde se rupe lanțul azi — la curriculum, la profesori, la infrastructură, la guvernanță sau la legătura cu piața muncii? Ne puteți da un exemplu concret.
Răspuns:
Tranziția către economia bazată pe competențe nu este o lozincă (dincolo de a fi un obiectiv asumat de UE chiar în portofoliul de comisar al reprezentantului României), este o schimbare de paradigmă. Nu este suficient să producem diplome; trebuie să producem competențe relevante, transferabile și actuale. Astăzi, lanțul se rupe în principal la sincronizarea dintre universitate și dinamica pieței muncii. Avem programe bune, avem profesori valoroși, dar economia evoluează mai rapid decât adaptarea curriculară. Tehnologia, digitalizarea, inteligența artificială, tranziția verde – toate schimbă profilul profesiilor într-un ritm accelerat. Problema nu este lipsa de potențial, ci lipsa unei arhitecturi sistemice care să facă adaptarea continuă regula, nu excepția.
Iar lanțul nu se rupe într-un singur punct, ci acolo unde nu reușim să corelăm inteligent curriculumul, infrastructura și parteneriatul cu piața muncii; ruptura apare atunci când universitatea predă competențe teoretice fără a le ancora suficient în realitatea economică și în dinamica profesiilor emergente care implică, printre altele, și semnificative competențe transversale. La UVT, de exemplu, prin colaborarea constantă cu mediul de afaceri, am ajustat conținutul unor programe de studii astfel încât studenții să participe la proiecte reale și stagii integrate în curriculum, ceea ce a crescut semnificativ rata de angajare imediat după absolvire. Acest tip de conectare directă între universitate și economie este esențial pentru tranziția autentică către o economie bazată pe competențe.
5. Ce ar trebui să facă statul (prin politici), ce ar trebui să facă universitățile (prin practici) și ce ar trebui să facă mediul privat (prin investiții), ca să nu bifăm „digitalizarea” doar pe hârtie?
Răspuns:
Dacă vrem să nu bifăm „digitalizarea” doar pe hârtie, trebuie să ieșim din logica achizițiilor și să intrăm în logica transformării reale. Digitalizarea nu înseamnă doar echipamente noi sau platforme instalate, ci competențe formate, procese simplificate și o legătură reală între educație, cercetare și economie. Statul are responsabilitatea de a asigura cadrul și contextele. În primul rând, trebuie să stabilească standarde clare de competențe digitale pentru absolvenți, astfel încât evaluarea să se concentreze pe ce știu studenții să facă efectiv, nu pe ce infrastructură declară instituțiile. În al doilea rând, este esențială interoperabilitatea sistemelor publice și simplificarea birocrației digitale, astfel încât platformele să comunice între ele și să reducă sarcina administrativă. Și, nu în ultimul rând, finanțarea trebuie orientată către proiecte de transformare instituțională – schimbarea proceselor și a metodelor de predare – nu doar către achiziții punctuale de tehnologie. Universitățile, la rândul lor, trebuie să își asume schimbarea de practici. Competențele digitale nu pot rămâne limitate la programele IT, ci trebuie integrate transversal în toate domeniile. La nivelul UVT, prin propriul nostru instrument pedagogic – Teaching & Learning Brand UVT, asigurăm formarea continuă a cadrelor didactice în pedagogie digitală, iar primul rezultat este actualizarea anuală a fișelor de disciplină la contextul pedagogic menționat.
Mediul privat, la rândul său, trebuie să investească constant în inovare, transfer tehnologic și formare continuă, toate într-o legătură simbiotică cu universitățile și reprezentanții acestora. Doar prin această sincronizare între politici, practici și investiții putem evita o digitalizare „declarativă” și construi un avantaj competitiv real.
6. Dacă ne uităm la participarea femeilor în STEM, cercetare aplicată și leadership universitar, care sunt frânele reale — culturale, instituționale sau economice — și ce mecanism ați implementa primul ca să se vadă schimbarea?
Răspuns:
Disciplinele STEM (science, technology, engineering and mathematics) nu mai sunt de multă vreme apanajul cercetătorilor bărbați, femeile sunt la fel de importante și implicate, dar accesul acestora la proiecte majore și la poziții decizionale rămâne adesea mai lent. La UVT am ales să intervenim prin vizibilitate și structură: organizăm anual un eveniment dedicat cercetării feminine, care pune în lumină proiectele și rezultatele cercetătoarelor noastre, și susținem activ participarea acestora în competiții internaționale și în poziții de coordonare a granturilor. Rezultatul este o creștere constantă a prezenței femeilor în echipe de cercetare aplicată și în structuri de conducere academică.
Primul mecanism care produce schimbare reală este instituționalizarea meritocrației transparente – criterii clare de promovare, acces echitabil la resurse și susținerea leadershipului feminin prin proiecte strategice. Când vizibilitatea, resursele și încrederea se întâlnesc, diferențele se estompează rapid.
7. Ce model de parteneriat universitate – business funcționează cu adevărat în România (nu în teorie) — burse sponsorizate, doctorate industriale, laboratoare comune, incubatoare universitare?
Răspuns:
Modelul care funcționează cu adevărat în România este cel al parteneriatelor structurale, nu punctuale – acolo unde universitatea și mediul de afaceri construiesc împreună infrastructură, curriculum și proiecte aplicate. Importanța acestor colaborări este strategică: ele reduc decalajul dintre teorie și practică, cresc relevanța programelor de studii și asigură un flux predictibil de talente pregătite exact pentru nevoile economiei.
La UVT, am dezvoltat împreună cu companii laboratoare specializate care funcționează ca platforme de formare și inovare aplicată. Laboratorul de Tehnologii și Aplicații Cybersecurity este un exemplu concret: studenții lucrează cu tehnologii și scenarii reale, interacționează direct cu experți din industrie și participă la proiecte relevante pentru piață. Pentru companii, beneficiul este accesul la tineri deja familiarizați cu standardele profesionale; pentru universitate, crește atractivitatea programelor și capacitatea de a genera competențe cu valoare economică imediată. Astfel de parteneriate nu sunt doar instrumente educaționale, ci mecanisme esențiale pentru competitivitate regională, inovare aplicată și retenția talentelor în comunitate.
8. Dacă ați avea libertatea să prioritizați doar două investiții cu cel mai mare randament pentru economie (prin educație & cercetare), care ar fi acelea și ce ar trebui să se oprească din ceea ce facem azi?
Răspuns:
Prima investiție și cea mai importantă este în inteligența umană. Aș propune granturi majore de excelență, comparabile ca valoare și anvergură cu cele din universitățile de top din Europa. Fără finanțări consistente pentru cercetare de vârf, nu putem genera inovație scalabilă, brevete, spin-off-uri sau soluții tehnologice care să alimenteze competitivitatea companiilor românești. Economia viitorului se bazează pe cunoaștere, iar cunoașterea nu se poate susține cu resurse marginale.
A doua investiție este în ecosistem: infrastructură academică modernă, campusuri atractive, incubatoare de afaceri, mobilitate urbană eficientă și parteneriate solide cu administrația locală și mediul de afaceri. Un oraș universitar competitiv nu înseamnă doar săli de curs, ci un mediu integrat care atrage talente, reține absolvenți și stimulează antreprenoriatul inovator, proiecte multianuale în care trebuie să se implice și administrația locală, dar și guvernul. Ar trebui să renunțăm la fragmentarea resurselor în proiecte mici, fără impact sistemic, și la finanțări distribuite uniform, fără criterii clare de performanță. Dacă vrem randament economic real, trebuie să finanțăm curajos excelența și să construim concentrat poli universitari puternici, conectați direct la economie. De altfel, în calitate de consilier onorific al prim-ministrului Ilie Bolojan în domeniile educației și cercetării, am susținut permanent acest ansamblu strategic de măsuri, fără de care mediul universitar românesc nu își va menține standardele aliniate la cele europene.
