- Într-o economie globală în care brandurile de țară contează aproape la fel de mult ca infrastructura, ce pierdere economică produce marginalizarea culturii în politicile publice ale României?
Este greu de crezut pentru unii, dar marginalizarea culturii ne îndepărtează de esența noastră umană, ne dezumanizează, ceea ce face ca economia să nu aibă eficiență. Omul lipsit de cultură devine un mecanism care se strică foarte ușor, se „gripează” și nu mai dă randament. Economia cantitativă merge și cu roboți, dar economia calitativă are nevoie de inteligența naturală a omului, din care se generează atâta inteligență artificială câtă trebuie, câtă se cuvine.
- Cultura este adesea tratată ca un cost, nu ca un activ. Cum se explică această eroare de percepție și cine o întreține în mod sistemic?
Liderii politici confundă uneori (aș zice adesea) cultura cu un proces de producție care, prin natura sa, trebuie să aducă profit bănesc (material) imediat. Or, cultura aduce avantaje imense pe termen lung și, ca să facă asta, are nevoie de investiții. Cele mai avantajoase investiții ale unei țări sunt cele făcute în educație, cultură și sănătate. Altminteri, oamenii își pierd condiția umană, iar pierderile ajung să fie incomensurabile. Investiția în cultură rodește întotdeauna, dar pe termen lung și cu foloase verificate.
- Academia Română este una dintre puținele instituții care operează pe termen lung, nu pe cicluri electorale. Ce vede Academia, dar nu vede statul, atunci când vine vorba despre viitorul României?
Academia Română a fost creată acum 160 de ani (pregătită în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când s-au pus bazele statului național român unitar), ca să apere și să fortifice identitatea românească prin limbă și istorie. Toate popoarele și țările din jur au făcut acest lucru cam în aceeași perioadă. Ba, vecinii bulgari și-au făcut academia lor pe teritoriul României, la Brăila, fiindcă țara lor era ocupată de Imperiul Otoman. Ca să-și îndeplinească misiunea, Academia a ales în sânul ei pe cele mai importante spirite ale românilor, adică a devenit forul cel mai înalt de consacrare a valorilor intelectuale și a normat limba, a scos cele mai erudite dicționare, enciclopedii, sinteze legate de limbă și istorie. Apoi, și-a lărgit paleta asupra tuturor științelor și domeniilor de cunoaștere. Statul, intrat într-un carusel al globalizării, nu înțelege întotdeauna nevoia identității românești în concertul națiunilor europene și nici unicitatea Academiei Române în noianul de „academii” apărute, de la cele de poliție până la cele de fotbal. Dar viețuim și, când ne e mai greu, supraviețuim.
- Există o relație directă între slăbirea culturii generale și slăbirea capacității de decizie economică? Dacă da, unde se rupe acest lanț în România?
Da, legătura este directă. Slăbirea culturii generale înseamnă slăbirea capacității de decizie economică. Cultura generală este o sumă de cunoștințe din toate domeniile care ne ajută să recunoaștem semnalele false, să decelăm adevărul și să luăm decizii bune. Dacă nu avem în memorie date, nu avem ce cu ce să comparăm lucrurile și nu putem alege grâul de neghină. Calculatorul ne ajută, dar nu ne putem baza doar pe el. Cel mai bun calculator rămâne încă mintea omenească. Decizia economică nu presupune doar cunoștințe economice, fiindcă economia nu plutește în neant sau în eter, ci este legată de toate domeniile vieții.
- În țările care contează economic, cultura funcționează ca soft power. Care este marele paradox românesc: avem patrimoniu, dar nu avem influență?
România are o bogăție culturală extraordinară și, prin aceasta, ar putea avea un turism cultural intens și foarte profitabil. Dar nu vrem să folosim acest avantaj, nu ne pricepem sau nu ne dăm seama de importanța lui. Firește, turismul presupune reclamă, dar nu cu o „frunză” transformată în simbol. Am putea să luăm – fără prea mare cheltuială – modelul țărilor care au făcut din monumentele lor culturale o „putere” într-adevăr. Avem și evenimente culturale de anvergură mondială, precum festivalul și concursul „George Enescu”, care adună un anumit public de elevație culturală, dar nu este suficient.
- Din perspectiva dumneavoastră, care este cea mai gravă formă de analfabetism care afectează astăzi decizia publică: cel economic, cel istoric sau cel cultural?
Grevează asupra noastră analfabetismul de toate felurile și chiar analfabetismul primar, genuin, adică necunoașterea scrisului și cititului. Analfabetismul economic – după eliminarea sau diminuarea analfabetismului funcțional – s-ar putea corecta ușor, fără fetișizarea unei discipline școlare numite „Educație economică” sau „Educație financiar-bancară”. Câteva lecții bine țintite, cu profesori bine pregătiți, ar fi de ajuns. Nici „Educația antreprenorială” nu ar fi necesară ca disciplină în sine. De ce să le dăm elevilor impresia că, spre a fi oameni de succes, trebuie să fie antreprenori sau manageri cu toții. Pe cine să mai conducă sau dirijeze antreprenorii și managerii dacă ne facem așa ceva cu toții? Este nevoie de o măsură în lucruri. Ideea primejdioasă este aceea care a început să circule și care pretinde că nu mai trebuie să memorăm nimic, că totul se află în memoria laptopului sau telefonului și că noi trebuie să avem mintea ca o tabula rasa. Mintea umană trebuie cultivată masiv în continuare, deopotrivă sub aspect economic, istoric, cultural. Analfabetismul este întreținut și de „carierele de succes” ale unor semidocți, care se laudă că au reușit în viață fără carte. Totul este o amăgire, fiindcă „reușita” lor este falsă.
- Dacă ați putea introduce un singur criteriu cultural în evaluarea leadershipului public și privat din România, care ar fi acela și de ce?
Ca să poată conduce o țară sau o instituție publică, liderul trebuie să se bucure de încrederea alegătorilor. Pe orice candidat la o funcție publică aleasă l-aș întreba ce a făcut în viață: dacă a sădit un pom, dacă a făcut o casă, dacă a construit un drum, dacă a condus un grup de oameni ca să facă o faptă bună. Ai noștri lideri au meseria de „politicieni”, se fac „politicieni” din fragedă tinerețe și nu demonstrează prin nimic că merită încrederea poporului. În al doilea rând, i-aș pune pe candidați să scrie pe hârtie ce au de gând să facă în mandatul lor, să semneze și să se angajeze că vor face ceea ce scrie acolo. La finele mandatului aș veni cu scadența să văd ce au făcut și ce nu. Pentru ceea ce nu au făcut ar trebui sancționați, fiindcă nu i-a obligat nimeni să pretindă himere. Dacă ar fi să aleg un criteriu, acesta ar fi competența: în ce domeniu s-au dovedit a fi de vârf? Dacă nu au o astfel de performanță, atunci nu sunt buni de lideri.
- Privind înainte: într-o lume dominată de tehnologie și viteză, care este rolul real al culturii în menținerea unei economii funcționale, nu doar profitabile?
Profitul economic este un aspect tehnic, el se măsoară în bani și bunuri palpabile, dar o societate funcțională se bazează și pe profitul spiritual. Tehnologiile avansate sunt extraordinar de importante, dar ele ne copleșesc la un moment dat dacă nu compensăm presiunea lor cu evadarea în lumi recreate de literatură, de arta plastică, de muzică, de istorie, de filosofie etc. Oamenii au nevoie și de poezie, chiar dacă unii nu-și dau seama de acest lucru. Ca să producă profit economic, omul contemporan are nevoie de cultură, dar nu de cultura improvizată, de subcultură (jocuri pe calculator, grafitti, manele cu versuri licențioase etc.), ci de Shakespeare, de Goethe, de Eminescu și de Marin Sorescu. Pentru a forma gustul culturii înalte, este nevoie de educație serioasă, îndelungată, întreținută de stat. Oamenii care au cultură generală serioasă sunt cei mai buni în digitalizare, iar oamenii gregari și needucați sunt cei mai predispuși spre infracțiuni și chiar crime. Educația bună în Cetate ne ajută să ne păstrăm condiția umană, să ne definim prin omenie.
