1. Am preluat conducerea institutului în ziua de 22.02.2022, o perioadă în care nu apucaserăm să ne echilibrăm post-pandemie și ne-am trezit cu conflictul armat de la graniță, deci o perioadă marcată de tumult, nesiguranță, mari provocări. Prioritatea mea numărul unu, când am preluat acest mandat, a fost cu siguranță Programul Național de Restaurare. Știu că vă sună puțin ciudat, în tot contextul în care cu toții susținem că bugetele pentru restaurare sunt insuficiente, dar provocarea extraordinară era să fie cheltuit bugetul alocat. Dar, vorbind de priorități strategice, foarte importantă a fost, și este în continuare, poziționarea INP în raport cu alte sectoare – economic, social, turistic, transporturi, educație, științe – și cu alte subsectoare ale culturii – muzică, artă, dans, cinematografie; și când spun poziționarea INP, mă refer la poziționarea patrimoniului, în general. Viziunea ermetică, încapsulată, abruptă asupra patrimoniului nu a făcut decât să îl îndepărteze de individ, să îl „dilueze” în percepția celor mulți. Din aceste două direcții, se ramifică un întreg plan de abordare, o viziune pe termen scurt și mediu. 

2. În ce fel patrimoniul cultural poate deveni un vector de dezvoltare economică durabilă și nu doar un simbol al identității?

2. Răspunsul scurt este că patrimoniul cultural este un catalizator economic; dacă înțelegem sau nu asta, depinde de știința și viziunea celor care, vremelnic, se află în poziții cheie ale societății. Cultura, în general, nu numai patrimoniul – dacă ne uităm în istorie, din antichitate până la Renaștere, de la Iluminism până în prezent – asigură stabilitate, care diferențiază real valoarea de diluție, insuflă trăiri, coagulează mulțimi, dă scop și speranță. Am găsit deunăzi un paragraf superb și, cred, foarte relevant în contextul acestei întrebări. Spunea așa Baltazar Gracián: „Omul se naște barbar; se izbăvește de animalitate cultivându-se. Cultura făurește persoane, cu atât mai mult cu cât e mai mare. În temeiul ei a putut numi Grecia barbar tot restul universului.”

Revenind la întrebarea dumneavoastră, cred că pentru a aduce patrimoniul acolo unde îi este natural locul, pilon al sustenabilității, este nevoie de oameni cu viziune în poziții cheie ale statului, și mă refer aici atât la nivel central cât și la nivel local; este nevoie acută de educație, la toate nivelurile de vârstă și de pregătire; este nevoie de înțelegere a realității că patrimoniul, bine gestionat și administrat, produce venit – atât financiar, cât și social, emoțional, diplomatic etc.

3. Care sunt cele mai mari provocări cu care se confruntă protejarea și punerea în valoare a patrimoniului în România contemporană?

3. Provocările cu care se confruntă protejarea, conservarea, restaurarea și punerea în valoare a patrimoniului construit, în România contemporană, sunt diverse și neprevăzute, aș putea spune – asta ca să nu ne pierdem simțul umorului :) Cred că totul pleacă de la educație, din absența căreia derivă totul, de la necesitatea de a proteja și conserva, până la punerea în valoare. Cadrul legal este unul frânt, în care navigăm cu iscusință și inventivitate, cei care ne încăpățânăm să facem lucruri. Dar poate că cel mai important este mesajul care ar trebui să plece de sus în jos, acela că PATRIMONIUL ESTE O PRIORITATE DE STAT! Cultura, în general, nu numai patrimoniul. Fără acest mesaj, ne zbatem pe uscat.

4. Cum vedeți parteneriatul dintre administrația publică, comunitățile locale și mediul de afaceri în protejarea patrimoniului național?

4. În contextul bugetelor niciodată suficiente pentru nevoile generate de o bună administrare a patrimoniului construit, ne-am îndreptat gândirea către surse alternative de finanțare. PPP-ul în restaurare este, din perspectiva mea, singura șansă de a restaura și valorifica patrimoniul imobil aflat în proprietatea statului, într-un interval de timp decent. Și militez pentru acesta, ca să folosesc o expresie îndrăgită în zilele noastre, cu tărie! Proprietatea rămâne a statului; costurile restaurării sunt sarcina partenerului privat, sub lupa institutului, în calitate de garant al respectării principiilor de calitate; cheltuielile generate de administrare sunt tot în sarcina partenerului privat; se creează locuri de muncă în zonă, se plătesc taxe la buget, se coagulează comunitățile, și lista de plusuri poate continua.

Singura noastră șansă este coerența relației dintre administrația publică, mediul de afaceri și comunitățile locale. Și mă tem că aici, statul este cel care trebuie să tragă semnalul de alarmă, să legifereze corect, să dovedească viziune. Trebuie doar să ne uităm în istorie spre mari oameni de stat, spre marii mecena ai lumii.

5. Vorbim deseori despre digitalizare. Cum se poate digitaliza eficient patrimoniul fără a-i dilua spiritul autentic?

5. Haha. Teama de diluție, cred eu, este a necunoscătorului. De ce spun asta? Fie că vorbim de patrimoniul construit, mobil sau imaterial, este totuna: niciodată contactul real cu oricare dintre formele de patrimoniu – și nu numai, intră aici și alte forme de manifestare culturală – nu va putea fi egalat de nicio variantă digitală. Emulația este cea care definește actul cultural, care ne poartă în „ireal” la contactul cu acesta. Digitalizarea este un instrument puternic pentru cercetare, promovare, conservare, restaurare, dar niciodată nu va dilua autenticul. Ați urmărit, cu siguranță, concerte la TV sau online, piese de teatru, ați navigat prin colecțiile unor muzee, prin situri arheologice, și exemplele pot continua – niciodată simțirea nu se compară cu cea pe care o trăiți atunci și acolo, la contactul cu realitatea.

6. Care este proiectul de suflet pe care l-ați coordonat sau care v-a definit parcursul profesional?

6. Grea întrebare! Cred că ceea ce îmi doresc cel mai mult este o resetare a societății, în sensul aprecierii culturii, în sensul valorizării altfel decât prin monedă. Toate proiectele mele converg spre asta. Să arăt cu degetul spre unul singur ar fi nedrept pentru toate celelalte, dar am să încerc să dau câteva exemple. 

De la „Cartea la metrou”, la biblioteca în Arcul de Triumf, la inaugurarea Ansamblului monumental Brătianu, la privilegiul de a fi parte la momentul de glorie al patrimoniului românesc de anul trecut, de la New Delhi, când în cadrul Comitetului Patrimoniului Mondial s-au înscris în Lista Patrimoniului Mondial Ansamblul Monumental Calea Roilor și Limesul Dacic, până la fiecare recepție de lucrări de restaurare, la fiecare participare la un vernisaj, la fiecare poziție susținută pentru patrimoniu, de la excelentele reportaje realizate împreună cu media în anul centenar, până la unul dintre ultimele – „Trecutul din prezent” – proiect derulat în parteneriat cu Digi24, care are ca scop conștientizarea publicului larg cu privire la patrimoniul cultural național!

7. Cum reușiți să gestionați echilibrul între responsabilitatea administrativă și sensibilitatea culturală a poziției pe care o ocupați?

7. Sper că reușesc să gestionez fructuos acest echilibru! Patrimoniul este un domeniu în care ai ocazia relaționării cu oameni de înaltă pregătire academică, specializați fiecare în ramura sa, dar și cu oameni simpli, meșteșugari desăvârșiți. Totul este o provocare, mai ales că eu am venit aici fără binecuvântarea apartenenței strict domeniului, parafată de o diplomă de arhitectură sau arheologie; și nu spun asta ca să mă plâng, este o realitate. Responsabilitatea administrativă este strictă și clară, și este cea care îmi dă argumentele necesare unei poziții ferme, dar ceea ce fac mereu este să privesc mai întâi prin spectrul sensibilității culturale și apoi să aplic rigidul șablon instituțional.

8.Dacă ați putea transmite o idee decidenților din România despre importanța patrimoniului, care ar fi acea frază-cheie?

8. Sunt multe de transmis decidenților, dar rezumând într-o frază: Patrimoniul trebuie să fie o prioritate de stat! Mai mult ca oricând în istoria omenirii, cei mulți au nevoie de ghidajul celor câțiva, pentru a nu pierde ceea ce mii de ani, ceea ce generații la rând au reușit să conserve și să transmită mai departe.