1. Urbanismul este, în fond, o formă de responsabilitate față de generațiile care nu sunt încă aici. Care este orașul pe care dvs. ați vrea să îl lase în urmă generația noastră?
Aceasta este o întrebare complexă și profundă, care atinge esența urbanismului nu doar ca disciplină tehnică, ci ca un contract social între generații. Ideea că orașul de azi este „moștenirea” de mâine ne obligă să privim dincolo de profitul imediat sau de confortul personal.
Dacă ar fi să conturez profilul orașului pe care generația noastră ar trebui să îl lase moștenire, acesta ar fi definit de trei piloni fundamentali:
1. Orașul „Resilient” – Capabil de adaptare
Generațiile viitoare se vor confrunta cu provocări climatice și economice pe care noi abia începem să le înțelegem. Orașul ideal ar trebui să fie:
● Sustenabil prin design
Nu doar un oraș cu panouri solare, ci unul care consumă puțin prin densitate inteligentă și materiale regenerabile
● Prietenos cu natura
Un oraș care integrează biodiversitatea – păduri urbane, coridoare verzi, funcționând ca un ecosistem viu, nu ca o barieră de beton
2. Orașul „Proximității” – Orașul de 15 minute
Am moștenit un model urban centrat pe mașină, care ne-a izolat și ne-a consumat timpul. Orașul pe care îl lăsăm în urmă ar trebui să redea timpul oamenilor
● Un spațiu unde munca, educația și recreerea sunt accesibile pe jos sau cu bicicleta
● Un oraș care prioritizează pietonul în detrimentul infrastructurii auto masive, transformând străzile în spații de socializare, nu doar în artere de tranzit.
3. Orașul „Incluziv și Echitabil”
Urbanismul responsabil înseamnă să nu lăsăm în urmă enclave de sărăcie sau ghetouri moderne. Moștenirea noastră ar trebui să fie:
● Spațiul public de calitate
Parcuri și piețe unde toți cetățenii, indiferent de venituri, se simt egali
● Arhitectura cu memorie:
Un oraș care își respectă istoria – patrimoniul, dar care lasă loc pentru inovație, oferind o identitate culturală clară celor care vor veni
În esență, orașul pe care mi-aș dori să îl lăsăm este unul în care viitorul nu este un cost, ci o investiție. Un oraș care nu forțează generațiile viitoare să dărâme ceea ce am construit noi astăzi pentru a putea supraviețui.
Este o viziune idealistă, dar urbanismul este, prin definiție, exercițiul de a desena un viitor mai bun.
2. De multe ori vorbim despre clădiri, bugete și infrastructură, dar mai puțin despre emoția orașului. Ce face, în opinia dvs., diferența dintre un oraș în care trăiești și unul în care doar locuiești?
Diferența dintre „a locui” și „a trăi” reprezintă exact distanța de la o simplă hartă la un cămin colectiv.
În opinia mea, diferența dintre aceste două stări este dată de capacitatea orașului de a genera conexiuni — cu sinele, cu ceilalți și cu spațiul fizic.
Într-un oraș în care doar locuiești, spațiul dintre clădiri este un simplu „gol” de tranzit; ieși din casă, urci în mașină și ajungi la birou. Într-un oraș în care trăiești strada este o destinație, nu un tunel. Există trotuare largi, bănci așezate față în față, terase și piețe unde „spectacolul străzii” te face să te simți parte dintr-o comunitate.
Un oraș în care doar locuiești poate fi steril, nou și perfect, dar lipsit de suflet și este adesea gri și zgomotos.
Orașul în care trăiești are si clădiri vechi care îți spun o poveste și îți oferă un sentiment de continuitate, are proporții care nu te copleșesc și îți oferă o siguranță pasivă care îți permite să te relaxezi și să te bucuri de oraș. Clădirile nu sunt atât de înalte încât să nu mai vezi cerul, iar lumina naturală ajunge la nivelul solului.
Într-un oraș în care doar locuiești ești un utilizator de servicii. Într-un oraș în care trăiești ești un cetățean cu amintiri. Diferența o face atașamentul emoțional, este acel loc unde, deși ai putea pleca oricând, alegi să rămâi pentru că te simți „acasă” de îndată ce ai pășit pe stradă.
3. Regenerarea urbană cere răbdare, iar societatea cere rezultate rapide. Cum împăcați presiunea prezentului cu responsabilitatea pe termen lung?
Aceasta este una dintre cele mai dificile provocări pentru orice lider sau planificator, deoarece atinge conflictul dintre timpul bazat pe rezultate imediate și timpul bazat pe durabilitate.
Soluția nu este să alegem între prezent și viitor, ci să le suprapunem. Putem oferi societății „victorii rapide” prin intervenții ușoare și reversibile, transformarea unui spațiu de parcare în
pietonală cu mobilier urban modular, plantarea de arbori sau crearea de piste de biciclete temporare. Acestea calmează nerăbdarea și demonstrează beneficiile schimbării.
În paralel, se lucrează la infrastructura grea – rețele, consolidări, care nu se vede imediat, dar care garantează că orașul va fi funcțional și peste 50 de ani.
De multe ori, presiunea societății vine din lipsa de informare.
Dacă explicăm clar „de ce” o lucrare de calitate durează mai mult decât una de mântuială, cetățenii devin parteneri, nu critici.
Responsabilitatea pe termen lung înseamnă să ai curajul să nu faci compromisuri care vor costa dublu în viitor, explicând argumentat beneficiul economic al calității.
Pentru a respecta viitorul, nu trebuie să construim structuri rigide. Un oraș responsabil este unul care permite generațiilor ce vor veni să schimbe destinația spațiilor fără a dărâma clădirile. Această adaptabilitate este modul în care onorăm prezentul fără a bloca viitorul.
4. Ați lucrat cu proiecte complexe, cu multe interese în joc. Care a fost momentul în care a trebuit să spuneți „nu” unei soluții ușoare pentru a apăra o soluție corectă?
Au fost câteva astfel de momente, dar unul revine mereu pentru că e tipic pentru regenerare: presiunea de a „înfrumuseța repede” un spațiu public vs. nevoia de a-l face corect, funcțional, durabil și a păstra identitatea locului.
Voi oferi un exemplu simplu, teoretic: Într-un proiect de regenerare a unei axe centrale, soluția „ușoară” ar fi să mergem pe varianta clasică: pavaj nou, câteva jardiniere, iluminat public și arhitectural, eventual păstrând schema de trafic. Ce probleme ar putea apărea în cazul în care am merge pe varianta “ușoară”: Axa va rămâne ostilă pietonilor, iar spațiul public va fi în continuare doar un loc de tranzit.
În contextul prezentat soluția corectă ar trebui să se bazeze pe următoarele intervenții:
· Reconfigurarea profilului străzii – reducere de benzi unde se putea, lățiri de trotuare, calmare de trafic
· Traversări scurte și accesibile – mai ales lângă școală și stații
· Arbori plantați în volum de sol adecvat, nu jardiniere – aceștia oferind umbrire reală
· Permeabilizare și management pluvial – stormwater management, raingardens etc
· Fațade active și micro-activări – locuri de stat, puncte de întâlnire, programe comunitare
Se pot accepta compromisuri în momentul în care nu sunt încălcate principii – materiale, fazare, detalii, dar nu la lucrurile care definesc calitatea urbană. Consider că acest „nu” nu este un gest de rigiditate, ci un act de responsabilitate.
5. Există o idee greșită că spațiile verzi sau infrastructura verde sunt „lux”. Dacă ar fi să convingeți un antreprenor sau un decident în 30 de secunde că sunt, de fapt, o investiție economică, ce i-ați spune?
Pentru un discurs de 30 de secunde i-as spune astfel:
Spațiul verde nu este un element de decor, ci un activ financiar.
De ce as convinge cu acest discurs? Pentru următoarele aspecte:
- Valoarea activului
Statistic, proprietățile cu acces la infrastructură verde, loc de relaxare si loc de joaca pentru copii au o valoare de piață cu 15-20% mai mare și se vând de două ori mai repede.
- Economii operaționale
Vegetația scade temperatura locală cu până la 5 grade, reducând costurile de climatizare ale clădirii cu peste 30%.
- Capital uman
Oamenii care lucrează sau trăiesc lângă spații verzi sunt cu 15% mai productivi și au o rată de retenție mult mai mare.
6. În cariera dvs., ce v-a format mai mult: orașele pe care le-ați studiat sau oamenii pe care i-ați întâlnit?
În urbanism, ca și în viață, cele două sunt inseparabile, dar forța lor modelatoare este diferită.
„Deși orașele mi-au oferit alfabetul, respectiv regulile, structura și istoria, oamenii au fost cei care mi-au oferit limbajul prin care acest alfabet capătă sens.
Studiul orașelor m-a învățat să înțeleg sistemele complexe și să citesc în straturile de piatră și beton dorințele generațiilor trecute. Orașele m-au învățat ce înseamnă durata lungă și importanța unei fundații solide, fie ea fizică sau legislativă.
Însă, un oraș fără oameni este doar un muzeu de arhitectură. Întâlnirile cu colaboratorii și mai ales, cu locuitorii orașelor, m-au învățat că urbanismul nu este despre clădiri, ci despre destine.
În final, ne amintim de orașe prin emoția pe care ne-au oferit-o oamenii în acele spații.
7. Leadershipul feminin este adesea asociat cu empatia și capacitatea de a construi comunități. Credeți că această perspectivă schimbă modul în care se proiectează orașele?
Absolut. Perspectivele leadershipului feminin — axate pe empatie, colaborare și atenția la detaliu — nu doar că schimbă modul în care proiectăm orașele, ci le fac cu adevărat locuibile.
Dacă leadershipul tradițional s-a concentrat adesea pe proiecte de infrastructură grandioase și pe „centrul orașului”, perspectiva feminină aduce atenția asupra cartierului și a experienței zilnice. Este diferența dintre a proiecta o autostradă și a proiecta un traseu sigur și plăcut pentru un părinte cu un cărucior sau pentru un bătrân care merge la piață.
Empatia specifică leadershipului feminin recunoaște că orașul trebuie să funcționeze pentru cei mai vulnerabili. Aceasta înseamnă: străzi bine iluminate și vizibile, crearea unor rețele de servicii (creșe, parcuri, clinici) aproape de locuințe, recunoscând valoarea uriașă a timpului în gestionarea vieții de familie și a carierei.
Un oraș care este bun pentru o femeie, pentru un copil sau pentru un vârstnic, este, în final, un oraș excelent pentru toată lumea.
8. Dacă ar exista o singură schimbare pe care România ar putea să o facă în următorii 10 ani pentru a avea orașe mai sănătoase și mai vii, care ar fi aceea?
Dacă ar fi să aleg o singură schimbare fundamentală pentru următorii 10 ani, aceasta ar fi repunerea spațiului public în centrul interesului general.
Mai concret, această schimbare ar însemna trecerea de la un urbanism al „parcelelor individuale” la un urbanism al comunității.
Dacă România ar decide ca în fiecare cartier, în următorii 10 ani, orice cetățean să aibă o școală bună, un parc verde, un loc de joacă pentru copii și un spațiu medical la 15 minute de mers pe jos, am rezolva simultan trei mari probleme: traficul sufocant, poluarea și izolarea socială. Sănătatea unui oraș începe atunci când nu mai ești obligat să îți petreci timpul într-un automobil pentru a-ți trăi viața.
